08.Ce port cu mine III

Judecata

Am crescut într-o cultură a judecății. O cultură în care fraza "asta nu se face" rezona ca o graniță și în care fiecare gest deplasat purta cu sine ecoul unei întrebări tăcute: "Ce vor spune oamenii?"

Cuvinte ca acestea se plantează devreme, ca niște semințe invizibile. Și cresc în noi sub formă de rușine, autocenzură, condiționare.
Ca și cum, de mici, în loc să învățăm să ne cunoaștem pe noi înșine, învățăm mai întâi să ne reglăm pentru a face pe plac familiei,societatii. 

Regulilor.
Ca și cum valoarea noastră ar depinde de cât de bine am reușit să nu facem greșeli.

Rușinea, pentru mine, a fost cea mai dificilă emoție de afruntat. Nu pentru că era evidentă, ci pentru că era subtilă.
Deghizată în "politețe", în "bun simț", în "nu deranjează". Dar rușinea este o cușcă tăcută.
Cum spune Brené Brown, unul dintre cei mai importanți cercetători ai subiectului:

"Rușinea se hrănește din secret, tăcere și judecată. Dacă vorbim despre rușine, dacă o numim, dacă o iluminăm, ea își pierde puterea."
- din Am crezut că e vina mea

Am explorat această emoție în profunzime. În parte, o abordasem deja în articolul anterior, în care rușinea se manifestase
în povestea mea prin relația mea cu banii. Și acolo, ea era ascunsă sub responsabilitate, prudență, tăcere.

Dar rușinea are o mie de deghizări. Și se întoarce să ne vorbească în momentele în care ne simțim "greșiți". În judecățile pe care le simțim despre noi înșine,
dar și în cele pe care ni le facem singuri.

În cartea Am crezut ca este vina mea, Brené Brown spune că rușinea se manifestă în corp înainte să o facă în minte:
stomacul se închide, apare nodul în gât, pielea se încălzește. Nu este un gând. Este un impact.

Este o judecată introiectată care ne spune: "Greșești". Nu greșești ci esti gresit.
Și aceasta este, poate, cea mai adâncă rană.

Dar există o cale de ieșire: să dăm glas rușinii, să spunem ceea ce ne sperie, să ne conectăm prin empatie, curaj, conștiință critică.

După cum spune inc o data Brené Brown:
"Curajul este vocea noastră, iar compasiunea este urechile noastre. Fără ele nu există nicio posibilitate de empatie sau conexiune."

Întrebări pentru tine:
Unde în viața mea simt încă greutatea judecății?
Ce voce interioară îmi tot spune că nu sunt suficient?
Pot să încerc, fie și numai pentru o clipă, să mă privesc cu o privire mai blândă?

Surse de inspirație:
Brené Brown - Am crezut că a fost vina mea
Kristin Neff - Autocompătimirea
Carl Rogers - A deveni persoana
TaraBrach - Compasiunea radicală