11.Câți ani am, de fapt?

În articolul anterior invitam să ne întrebăm:

Cum ma simt?
O analiză sinceră a sufletului, corpului și vieții de zi cu zi.
Dar astăzi, pe măsură ce îmi continui munca interioară, simt că apare o altă întrebare:

Cine răspunde când întreb cum mă simt?

La un moment dat în viață, ne simțim adulți prin definiție – cel puțin anagrafic.
Dar ce se întâmplă dacă, în interiorul acestui răspuns, există o voce mai veche?
O voce uitată, blândă sau rebelă, pe care nu am mai ascultat-o?

Ani de zile am crezut că copilul interior se face simțit din când în când, într-un mod tandru.
O nostalgie aproape poetică.
«Rămânem cu toții un pic copii...»
Dar ce se întâmplă când nu este poezie, ci durere?

Când apare acel copil nu cu grație, ci cu disconfort, cu reacții care ne fac să ne simțim rușinați?

Și dacă o reducem la tăcere, așa cum făceam când eram copii ca să nu deranjăm, ce se întâmplă?

"Mulți dintre noi am învățat în copilărie să îngropăm sentimentele pentru a supraviețui. Dar ceea ce a fost îngropat de viu, nu moare: așteaptă să fie auzit."
- John Bradshaw

Uneori nu e nevoie de o traumă ca să ne deconectăm de copilul nostru interior.
E suficientă o viață în care, pentru a ne simți în siguranță, alegem să ne purtăm ca niște adulți înainte de vreme.

Eu asa am  făcut.

Am primit complimente pentru maturitatea mea. Pentru că știu să fiu "la locul meu".
Și copilul autentic? A rămas acolo. Bun. Politicos. Reprimat.

Astăzi, ca adultă, acea parte bate din nou la ușă.
Și o simt, mă irită, uneori chiar mă rușinez.
«Dar se poate, la aproape 40 de ani, să mai trăiești anumite emoții copilărești?

"Copilul interior nu este ceva de care să ne îngrijim o dată și apoi să uităm. Este o prezență vie care ne însoțește în fiecare zi, așteptând ca cineva să spună: 'Acum poți vorbi. Te ascult cu adevărat'".
- Julia Wiederspohn, din Copilul interior - înțelegere și vindecare

Cu toate acestea, de fiecare dată când il alung, ceva se crapă înăuntru.
El nu vrea să facă mofturi.
Vrea doar să fie primit.
Așa cum ar fi trebuit să fac eu pentru el. Așa cum ar fi putut face adulții de atunci

Un apel la ascultarea copilului interior

Încearca să te opresti.
Fă liniște. Nu în casă: în tine.

Întreabă-te:
"Cine reacționează în mine, acum?"
"Ce vârstă are această emoție?"

"Atunci când reacționăm exagerat la o situație prezentă, adesea este copilul nostru rănit care încearcă să se facă auzit."
- Alice Miller, The Drama of the Gifted Child

Scrieți o scrisoare.
Nu ca un terapeut, nici ca o mamă.
Scrie-o ca tine însuți, ca un adult care are curajul să ceară iertare și să ofere spațiu.

Și întreaba-te:

"Dacă ai fi aliatul meu astăzi, ce cuvinte i-aș spune copilului care am fost?"

Concluzie

Câți ani am, de fapt?

Avem o mie de vârste care trăiesc în noi.
Iar adevăratul act de iubire este să le includem pe toate.
Nu cu nostalgie, ci cu adevăr.
Nu cu judecată, ci cu respect.

Astăzi pot spune:
Da, am 39 de ani.
Și mai am și 5, și 9, și 14.
Și toate aceste voci merită să fie auzite.

"Numai atunci când adultul din noi devine părinte al lui însuși poate avea loc adevărata transformare."
- Lucia Capacchione

Surse de inspirație:

John Bradshaw-Homecoming: Revendicarea și susținerea copilului tău interior

JuliaWiederspohn-InnerChild- Understanding and Healing (Inneres Kind heilen - Wie wir uns selbst lieben lernen)

Alice Miller -Dramacopilului supradotat

Lucia Capacchione-Dialoguricu copilul interior (Recuperarea copilului tău interior: Metoda extrem de apreciată pentru eliberarea sinelui tău interior)